Tuesday, May 22, 2007
Cuvant al parintelui Staniloae - muzica bizantina
poezia poate încerca să-L exprime. Nu avem limbaj pentru măreţia lui
Dumnezeu. Bogăţia poeziei, mai complexă decât limbajul logic,
distinctiv, limitativ, a fost întotdeauna folosită pentru a-L exprima pe
Dumnezeu [...]. Poezia utilizează limbajul simbolic, analogic.
Dumnezeu este ca un munte înalt. Este ca un foc: îl încălzeşte pe om, şi
omul trebuie să se păzească ca să se încălzească, fără să fie mistuit.
Dumnezeu este apa vie; apa dătătoare de viaţă. Dumnezeu este vin: El
dă beţia spirituală, entuziasmul. Nu ne putem lipsi de acest limbaj în
teologie”.
Importanta muzicii bizantine
şi despre felul în care s-a cântat
şi se cânta ea la români.
Când vorbim despre muzica psaltică trebuie să
avem în vedere faptul că nu vorbim despre un sistem de
notaţie a muzicii existente, ci vorbim despre un sistem
complex care exprimă o spiritualitate – cea ortodoxă. Şi
acest lucru sper să îl lămurim cât de cât în această
prezentare, pentru că poate că unii dintre dumneavoastră
aţi luat contact şi sunteţi implicaţi în studierea acestei
muzici, dar cred că foarte puţini aţi avut vreodată
experienţa trăirii continue, într-o ortodoxie exprimată, prin
această muzică.
Două sunt direcţiile pe care ar trebui să mergem
pentru a avea o imagine cât de cât clară asupra muzicii
psaltice:
1. Prima este cea istorică, pentru a înţelege cum,
când şi unde a apărut, s-a dezvoltat şi s-a transformat
acest sistem muzical, care sunt ţările şi popoarele care lau
păstrat după căderea Constantinopolului şi, pentru că
grupul pe care l-aţi ascultat este din România, care este
specificul pe care această muzică l-a avut şi îl are.
2. Cea de-a doua direcţie, şi cea mai importantă în
opinia mea, este fundamentul teologic al acestei forme de
muzică, pentru că orice lucru care există în Biserică
• Traditie si inovatie in muzica bizantina
Semne bizantine
Ca ortodocsi, suntem purtatorii - constienti sau inconstienti - si reprezentantii unei cutremuratoare spiritualitati, - spiritualitatea bizantina. Se foloseste mult termenul 'cultura' intr-un context ca cel ce fata, termen pe care il evit in mod intentionat, intrucit cultura, in masura in care se poate relationa cu valori spirituale, o face - marturisit sau nu, asumat sau nu - subordonindu-se mediului de drept al acestui tip de valori, mediu de drept care este cel al miscarii omului catre Dumnezeu, al zidirii de tip duhovnicesc, - religia. O componenta de mare adincime si covirsitoare frumusete - ca tot ce vine de la Dumnezeu - este asa-numita muzica bizantina. Spun 'asa-numita', intrucit aceasta substanta sonora care a fost inca de la inceputuri parte a inaltarii spirituale a omului in Hristos are, ca orice fenomen care se desfasoara in orizont eminamente spiritual, - ca si Tainele, daca vreti - o parte vazuta si una nevazuta, - substanta sonora si substanta duhovniceasca. Toate acestea o plaseaza mult dincolo de ceea ce putem numi, in general, muzica. Denumita cu un termen general - si intr-o buna masura conventional - muzica psaltica, muzica bizantina nu e, ca in cazul oricarui alt tip de muzica, un fenomen care se desfasoara intre doua medii, - cel 'protagonist' si cel 'receptor', ci e o componenta a ritului crestin, a rugaciunii colective, a 'tainei adunarii', cum formuleaza Schmemann, - ea sta la baza eclesiei, a adunarii in biserica lui Hristos, e cintata de tot crestinul deopotriva: muzica psaltica NU ARE SPECTATORI, intrucit biserica lui Hristos nu are spectatori, ci doar traitori. Repertoriul corului Agni Parthene este rezultatul unei serii de cercetari pe care le facem, atit in domeniul muzicii bizantine si al limbajului muzical aferent, cit si in cel al limbii arhaice ( in cazul pieselor cintate in greaca veche - bizantina liturgica ) proprii culturii bizantine si bisericii ortodoxe originare. Avind o structura compozitionala mai curind similara demersului contrapunctic decit celui armonic, muzica bizantina - incantatia bizantina, mai exact - se desfasoara pe o serie de 'nivele', dintre care unele 'auzite', iar altele 'neauzite'. Nivelul - sau nivelele - auzite sunt vocea sau vocile primare, (vocile 'din fata', - cumva corespondentul vocii I din muzica liniara), iar nivelul sau nivelele 'neauzite' sunt cele ale asa-numitelor isoane, constituind de fapt partea cea mai grea a interpretarii. Isoanele, 'pronuntate' sau 'nepronuntate' (pronuntind cuvintele rugaciunii-text sau fiind doar intonari), 'egale' sau 'inegale' (evoluind pe o singura nota sau pe mai multe) pot fi considerate, simplificind foarte mult, un fel de 'fundal' sonor, - tonuri foarte lungi care, in relatie cu vocile primare, creeaza o structura sonora asa-zis 'armonica'. In realitate, isonul e o componenta care are rolul de a 'disparea': un sunet care, datorita 'egalitatii' lui, trece din nivelul constient al perceptiei in cel subconstient, devenind o prezenta permanenta, dar asezata atit de adinc incit e abia perceptibila, desi puternica sonor. Isoanele sunt de fapt 'partea nevazuta' a muzicii bizantine, o componenta care respecta intocmai legile eclesiei: eclesia ('adunarea', 'biserica'), ca mediu si temelie a rugaciunii colective, face ca rugaciunea colectiva sa fie terenul pe care se misca rugaciunea fiecaruia dintre noi; isonul e 'terenul' nevazut pe care se misca perceptia fiecaruia dintre noi, starea fiecaruia dintre noi in relatie cu incantatia bizantina, in relatie cu rugaciunea crestina pe care incantatia o insoteste sau exprima. NOTE, GAME, MODURI Muzica bizantina poate fi octofonica (octocordala), pentafonica (pentacordala) sau tetrafonica (tetracordala), ceea ce inseamna ca foloseste trei tipuri de game, cu opt, cinci sau patru trepte/tonuri. Cele opt tonuri (sau ech-uri, - 'ihos'='glas'(gr.)) ale modului octofonic sunt: Ni Pa Vu Ga Di Ke Zo Ni Linia melodica e reprezentata in scrierea muzicala bizantina de o serie de semne, dupa cum urmeaza: | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
|
Istoric
Este greu sa exprimam in cateva cuvinte particularitatile muzicii bizantine. Comparatia cu muzica vest-europeana culta (exceptie facand a doua jumatate a secolului nostru) este cea mai utila. Muzica apuseana culta si cea usoara (care are puternice legaturi cu aceasta) sunt categoriile cele mai ascultate in lumea contemporana, iar simtul nostru muzical este tributar acestora.
In secolele XI-XII, muzica apuseana devine polifonica: melodia este insotita de o alta care seamana cu prima, dar este mai ornamentata. Cu timpul numarul vocilor creste, in secolul al XIV-lea fiind obisnuite corurile pe patru voci, liniile melodice cantate de fiecare voce avand o individualitate pronountata. Trebuia ca melodiile sa "sune bine" impreuna, urechea receptand anumite sonoritati ca armonioase, iar altele ca neplacute. Acest fapt a impus ca notele sa aiba o inaltime bine precizata, iar distantele dintre ele sa poata lua numai anumite valori. Intrucat liniile melodice aveau individualitatea lor, era imposibil ca dirijorul sa indice fiecarei voci momentul in care sa cante un sunet. Nu era de dorit nici ca melodiile sa curga total independent, caci, dupa cum am afirmat, sonoritatea generala trebuia sa fie armonioasa. Solutia a fost masurarea muzicii, dirijorul tactand timpii masurii.
In concluzie, muzica pe mai multe voci presupunea o limitare a posibilitatilor de folosire a distantelor dintre inaltimile notelor si impunea masurarea ei.
Desigur, exista legi si in muzica pe o singura voce, insa limitele sunt mult mai putin rigide decat in cazul celei polifonice. Astfel, in muzica bizantina, notele ornamentale nu au o inaltime sau o ritmica foarte precis conturata, iar psaltul are o anumita libertate de interpretare care i-ar parea arbitrara muzicianului apusean. De asemenea, unele note sunt executate - in anumite contexte - putin mai sus sau mai jos decat inaltimea lor in scara, datorita asa-numitei "atractii". De remarcat ca isonul, deoarece este tinut mai mult timp pe acelasi sunet, nu poate fi echivalat cu o a doua voce in sensul apusean. Intr-adevar, urechea nu este suparata de diversele distante dintre note care, in contextul unei muzici polifonice cu melodii bine individualizate, ar parea suparatoare; dimpotriva.
Evolutia ulterioara a muzicii occidentale a facut ca modurile de aranjare a distantelor dintre sunetele unei scari sa se reduca la doua. In secolele XVIII si XIX, marea majoritate a compozitiilor sunt scrise in modul major (al carui prototip este do major) sau in cel minor (cu prototipul la minor ). In aceeasi perioada, in muzica bisericeasca rasariteana se folosesc cu egala pondere cele opt glasuri, aproape fiecare grupand doua sau trei moduri diferite. Din acest punct de vedere, melodia bizantina este mai variata si mai expresiva decat cea vest-europeana.
Si notatia muzicii bizantine este diferita de cea a muzicii vest-europene. Nu se noteaza inaltimea fiecarui sunet in parte, ci se porneste de la un sunet de referinta si se noteaza distanta (in urcare sau coborare) pana la urmatorul. De la acesta un alt semn indica distanta pana la cel de-al treilea semn s.a.m.d. Analog, nu se noteaza durata fiecarui sunet in parte, ci exista anumite semne care indica faptul ca sunetul are o durata dubla, tripla etc. sau ca doua note (sau trei etc.) formeaza un timp. Astfel, nu se noteaza sunetele individuale, ci se noteaza relatia dintre ele. Conceptiile diferite ale Apusului si Rasaritului - in cazul de fata, omul vazut de primii ca individ, iar de rasariteni ca persoana in relatie cu ceilalti - se reflecta firesc si in semiografie. De asemenea, dupa cum am vazut mai sus, se reflecta si in modul de interpretare: mai strict in Apus, cu o mai mare libertate in Rasarit.